ULTIMELE ARTICOLE


STRESUL POSTTRAUMATIC ŞI DEZVOLTAREA POSTTRAUMATICĂ







psih. Andreea-Florentina MICLOŞINA



Stresul posttraumatic (posttraumatic stress disorder, PTSD) reprezintă reacţia persoanei în urma trăirii unui eveniment traumatic extrem. Stresul posttraumatic este considerat un sindrom care se caracterizează prin dezvoltarea unor simptome psihice, somatice şi comportamentale, care survin în urma unei experienţe a unui eveniment traumatizant.

Este considerată experienţă traumatizantă acel eveniment în care persoana se confruntă cu ameninţarea propriei vieţi sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a unei alte persoane apropiate, asistarea ca martor la uciderea unei/unor persoane, distrugerea bruscă a locuinţei etc. În sindromul posttraumatic, anxietatea este dată de producerea unui agent stresor marcant (extraordinar).

Răspunsul iniţial al persoanelor care sunt puse în faţa unor agenţi stresori extremi pot satisface criteriile pentru stresul acut, iar mai apoi persistenţa simptomelor să ducă la încadrarea diagnostică diferită şi anume stres posttraumatic (PTSD). Aceste persoane întâlnesc sentimente marcante de disperare, neputinţă, neajutorare, descurajare, frică intensă şi insecuritate.

Cu cât traumatismul este mai intens, prelungit, intervine brusc şi este incontrolabil, cu atât sunt mai mici şanse ca persoana care s-a confruntat cu evenimentul traumatizant să depăşească curând această tulburare. Se poate ca în aceste cazuri persoana să devină condiţionată de stimuli interni şi externi, de ex. vederea unui bărbat în stare de ebrietate îi va aminti de violator şi îi va trezi acea scenă. Aşadar, această persoană care asocia anterior raporturile sexuale cu plăcerea şi securitatea, ajunge să-şi inhibe plăcerea sexuală deoarece aceasta o asociază de această dată cu violenţa, abuzul şi spaima.

Cercetările cu privire la agenţii stresori traumatici au fost iniţiate abia după terminarea războiului din Vietnam, motiv pentru care consecinţele traumatice ale veteranilor din războiul americano-vietnamez a primit denumirea de sindrom post-Vietnam. Descrierea stresului posttraumatic a fost observată pentru prima oară în rândul acestor soldaţi. Mulţi dintre supravieţuitorii războiului din Vietnam au declarat că războiul s-a terminat, dar nu şi pentru ei!

Evenimentele traumatice pot fi experimentate:
1. în mod direct: abuz sexual, accident grav care a ameninţat viaţa, faptul de a fi jefuit, răpit, torturat, lupta în război, diagnosticarea unei boli cronice care ameninţă sever viaţa sau în faze terminale, pierderi grave în catastrofe naturale sau teroarea dată de asemenea evenimente majore;

2. în mod indirect: a fi martor la evenimente tragice: accident, moartea unei persoane apropiate în urma unei violenţe, vederea inopinată a unui cadavru sau segmente din acesta etc.

Evenimentele traumatice pot să fie resimţite de persoana în cauză, chiar şi prin intermediul altor persoane: atingerea gravă a integrităţii psihice sau fizice a unui membru a familiei, aflarea că propriul copil suferă de o boală care îi va suprima viaţa ş.a.m.d.

Persoanele implicate în evenimente traumatizante resimt frică intensă, sentimentul de neputinţă, comportament dezorganizat, teroare sau frica de a fi anihilat.

Evenimentul traumatic este retrăit în mod sistematic prin intermediul gândurilor intruzive, flashback-urilor, vise repetitive (coşmaruri), teroare psihică cu privire la stimulii pe care persoana îi asociază cu evenimentul traumatic. Aceasta are mereu impresia că situaţia traumatică se va repeta motiv pentru care aceste persoane retrăiesc mental trauma prin care au trecut.

De asemenea, evenimentul traumatic poate să fie reexperimentat şi prin evitarea sistematică a acelor stimuli care sunt asociaţi cu trauma (evitarea gândurilor, sentimentelor, discuţilor sau persoanelor care într-un fel sau altul amintesc de traumă).

Pe de altă parte, persoana traumatizată poate să folosească mecanisme de apărare care conduc la “anestezie” afectivă, detaşarea sau înstrăinarea de ceilalţi (par fără a avea emoţii), respingerea evenimentului traumatic prin incapacitatea de a evoca informaţii sau detalii importante din experienţa traumatică. Negarea ca mijloc de apărare şi refularea amintirilor asociate cu evenimentul traumatic este foarte des întâlnită în rândul persoanelor traumatizate.

Simptomele considerate criterii de diagnostic pentru încadrarea stresului posttraumatic (DSM IV-TR) se manifestă prin niveluri ridicate de activare: hipervigilenţă, insomnie, dificultăţi de concentrare, accese coleroase sau nervozitate, tensiune musculară. Toate aceste perturbări cauzează deteriorare semnificativă din punct de vedere clinic pe planurile importante de funcţionare.

Stresul posttraumatic este considerat acut dacă durata simptomelor este mai mică de 3 luni sau cronic, atunci când durata simptomelor depăşeşte 3 luni.

Simptomele apar, în mod obişnuit în primele 3 luni de la traumă, însă s-au raportat cazuri în care simptomele traumatice au apărut cu mare întârziere, după luni sau chiar ani. Dacă simptomele sunt prezente timp de mai puţin de 1 lună, persoana poate să fie diagnosticată cu tulburare de stres acută.

De obicei, în aproximativ jumătate din cazuri, simptomele se remit în aproximativ 3 luni fără intervenţie de specialitate (American Psychiatric Association, 1994), însă în alte cazuri simptomele traumatice persistă mulţi ani de la confruntarea cu trauma, acest lucru ducând la deteriorare semnificativă a calităţii vieţii acelei persoane.

Majoritatea cercetărilor în domeniu au ajuns la concluzia că minorii supuşi abuzurilor fizice, sexuale sau emoţionale, dezvoltă la vârsta adultă diferite dezechilibre emoţionale sau tulburări de personalitate. Alcoolismul şi consumul de droguri sau alte adicţii sunt complicaţiile cele mai des întâlnite în rândul persoanelor care au suferit un traumatism.

Persoanele cu antecedente psihiatrice sunt mult mai vulnerabile în raport cu stresorii traumatici, însă tulburarea de stres posttraumatic apare şi la persoanele fără niciun fel de condiţii predispozante.

Vulnerabilitatea la apariţia stresului posttraumatic creşte în rândul persoanelor la care există un istoric familial de tulburări mentale. De asemenea, persoanele care s-au mai confruntat cu evenimente traumatice sau prezintă un grad ridicat de nevrozism sunt predictibile la stres posttraumatic.

Tulburările mentale asociate stresului posttraumatic sunt tulburările anxioase (atacuri de panică, agorafobie, tulburarea obsesiv-compulsivă, fobie socială), abuzul de substanţe, depresia majoră, tulburări de personalitate, dar sunt întâlnite şi acuze somatice (tulburări de respiraţie, migrene, detresă abdominală, probleme de deglutiţie). 

Persoanele care nu reuşesc să depăşească evenimentele negative apelează la intervenţie psihologică specializată pentru prelucrarea traumei, în încercarea de a identifica factorii care influenţează relaţia dintre stres şi distres şi pentru a deprinde noi modalităţi adaptative.

Există şanse ca în urma unei intervenţii de specialitate (şi nu numai) persoana care a înregistrat anterior un distres la cote ridicate, să dobândească un nivel superior de funcţionare şi să se dezvolte posttraumatic.

Dezvoltarea posttraumatică se caracterizează prin schimbări pozitive pe care persoana reuşeşte să le dobândească ca urmare a unor traume. De exemplu, în urma unui eveniment negativ, persoana reuşeşte să devină mai empatică, să-şi reevalueze viaţa şi să producă schimbări pozitive, să-şi îmbunătăţească relaţiile interpersonale, să-şi crească nivelul de încredere în sine, să-şi acceseze noi resurse personale sau mecanisme de coping (de a face faţă) adaptative.

***
SCALĂ DE EVALUARE A DEZVOLTĂRII POSTTRAUMATICE

În continuare vă propunem să vă EVALUAŢI gradul în care aţi reuşit să vă dezvoltaţi posttraumatic.

Număraţi câte dintre următoarele afirmaţii vi se potrivesc, sunt ADEVĂRATE în cazul dvs. 

În urma experienţei negative …
1. … am învăţat că ceea ce pare tragic în prezent se poate dovedi o situaţie mai puţin complicată decât am crezut iniţial şi pe care pot să o gestionez bine.
2. … am devenit mai empatic/ă.
3. … apreciez viaţa mult mai mult.
4. … am realizat că prin ceea ce am trecut mă ajută să fiu un exemplu pozitiv pentru ceilalţi.
5. … îmi gestionez eficient timpul.
6. … mi-am enunţat o serie de noi valori personale.
7. … am devenit mai comunicativ/ă.
8. … am învăţat să accept lucrurile care nu pot fi schimbate.
9. … am mai multă încredere în mine.
10. … fac lucruri pe care nu le făceam anterior şi care îmi produc bucurie.
11. … am devenit o persoană pozitivă şi optimistă.
12. … îmi cunosc drepturile personale.
13. … m-am dezvoltat personal.
14. … nu mă autoculpabilizez pentru ce s-a întâmplat şi nici nu îi învinovăţesc pe ceilalţi.
15. … mi-am găsit modalităţi eficiente de rezolvare a oricăror probleme.
16. … nu mai dramatizez situaţiile, le iau ca atare.
17. … transform totul în avantajul meu.
18. … nu mă mai preocupă sentimentele şi emoţiile asociate evenimentului negativ.
19. … comunic mai mult cu mine, îmi ascult nevoile şi-mi înţeleg sentimentele şi emoţiile.
20. … mi-am descoperit misiunea personală în viaţă.

Interpretare: Dacă la cel puţin 15 dintre aceste afirmaţii aţi răspuns cu “Adevărat”, este posibilă prezenţa unei dezvoltări posttraumatice.

Scala propusă nu are valoare de diagnostic

(Nu am postat versiunea licenţiată a acestei scale pentru a evita încălcarea drepturilor de autor.)

 
Alte articole din secţiunea MANAGEMENTUL STRESULUI:

Comentarii (1) Adauga comentariu
Tatiana
Multumesc Andreea!

Adauga comentariu


 



Înscriere newsletter