Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/psihohip/public_html/engine/mysql.php on line 71
Clinica schizofreniei partea a II-a - Psihohipnoterapie.ro
ULTIMELE ARTICOLE


CLINICA SCHIZOFRENIEI (partea a II-a)






psih. Andreea-Florentina MICLOŞINA    


ASPECTE PSIHOPATOLOGICE ALE SCHIZOFRENIEI  
Debutul clinic  
Debutul schizofreniei poate fi lent, cu retragere socială, cu manifestarea unui comportament ciudat, în timp ce performanţele cognitive ale pacientului rămân chiar intacte. Debutul clinic al schizofreniei este de cele mai multe ori polimorf şi fără semne patognomonice şi se poate manifesta printr-o psihoză acută, printr-o simptomatologie hipocondriacă, depresivă, dismorfobică, manie, depersonalizare, derealizare etc. sau chiar debut medico-legal. Tabloul clinic al schizofreniei este precedat de o fază prodromală şi poate fi uşor confundat cu personalitatea premorbidă, iar, pentru a nu se greşi diagnosticul, pacientul va fi pus, pentru o perioadă de timp, sub observaţie clinică.

Uneori, diagnosticul poate coincide cu prima internare a pacientului, dar de cele mai multe ori, debutul bolii este anterior diagnosticării de către medicul psihiatru. Diagnosticul de schizofrenie „nu trebuie pus în prezenţa unor simptome drepresive sau maniacale, decât dacă este clar că simptomele de tip schizofren au apărut înaintea tulburării afective” (ICD-10, 1992).

Comportamentul schizofrenului în faza de debut a bolii (Friedmann, 2000):
- poate fi agitat sau chiar violent, fără a fi provocat din exterior, determinat de invazia psihotică dominată de halucinaţii intense;
- în contrast, în starea de stupor catatonic, el este negativist verbal, prezintă supunere automată la comenzi;
- comportamente bizare: manierisme, ticuri, stereotipii.

Conform DSM IV-TR (2000), existenţa următoarelor simptome prodromale timp de 96 luni cu interferenţe psihotice paticulare presupune diagnosticul de schizofrenie:
     retragere şi izolare socială;
     comportamant excentric;
     neglijenţă marcată în ţinuta vestimentară şi igiena personală;
     tocire, aplatizare emoţională;
     limbaj supraevaluat sau metaforic;
     gândire magică, bizarerie;
     experienţe perceptuale neobişnuite.


Perioada de stare

Simptomele schizofreniei se organizează într-un sindrom discordant care reuneşte, Buda (2006) (apud  Bernard et al., 1989):
1. „Discordanţa componentelor interne ale psihismului prin lipsa de coeziune şi dizarmonia interrelaţiilor proceselor psihice ca: percepţia, gândirea, afectivitatea, voinţa şi comportamentul;
2. Discordanţa între procesele psihice interioare şi cele obiectiv exterioare;
3. Discordanţa din interiorul procesului psihic particular, cum este slăbirea gândirii- neclaritatea, afecte conflictuale şi ambivalenţa voinţei;
4. Discordanţa conţinutului în cadrul aceluiaşi simptom: ca de exemplu halucinaţii auditive  - „ele au cuvinte bune, dar şi rele sau conţinutul unei idei delirante”. 

a) Tulburări de gândire
În schizofrenie, procesul de gândire este afectat şi se manifestă prin amestecul ideilor, gândire magică, incoerenţă ideativă, folosirea neologismelor, paralogismelor, disociere, lipsa de logică, idei delirante, scăderea progresivă a răspunsului dat, stereotipii verbale etc.

Conţinutul gândirii este afectat în primul rând de delirul trăit de pacientul schizofren. Ideile delirante ale schizofrenului sunt denumite „judecăţi modificate patologic” (Predescu, et al., 1989), însă acestea nu reprezintă tulburări intrinseci de judecată.

b) Tulburări de percepţie
Tulburările perceptuale la pacienţii schizofreni constau, în primul rând, în halucinaţii auditive sau corporale, iluzii etc. În cadrul tulburărilor de percepţie ale schizofrenului, sunt întâlnite cele mai dramatice tulburări de percepţie -  dismorfofobiile, însă halucinaţiile rămân cele mai des întâlnite la aceşti pacienţi. 

c) Tulburări de afectivitate
Această tulburare în schizofrenie rezidă în aceea că pacienţii nu reuşesc să aibă reacţii emoţionale normale, exprimă emoţii nepotrivite pentru situaţia dată (zâmbeşte când ar trebui să fie trist în faţa unui eveniment tragic), schimbări bruşte ale reacţiilor emoţionale, ambivalenţa, răceală afectivă care duce până la aplatizare, atimie etc. Schizofrenii sunt reci din puncte de vedere afectiv, detaşaţi afectiv, iar ataşamentul faţă de familie dispare. Ambivalenţa afectivă „este reprezentată de descompunerea într-o serie de tendinţe contradictorii a sentimentelor care-şi pierd caracterul global, direct şi simplu” (Gorgos et al., 1985).

d) Tulburări de conştiinţă
Tulburările conştiinţei personalităţii
Tulburările conştiinţei personalităţii se referă la fenomene de depersonalizare, dintre acestea „o serie de trăiri ale apartenenţei la Eu” (Predescu, 1989). În cadrul acestui proces de depersonalizare, stările proprii sunt trăite  ca fiind străine pacientului, ca şi cum acestea ar aparţine altei persoanei sau care sunt influenţate de alţii (furtul gândirii, înstrăinarea de Eu).

Tulburarea de conştiinţă a personalităţii se manifestă şi prin pierderea unităţii persoanei, astfel că o serie de fenomene psihice sunt dezvoltate diferit, aşa încât se poate vorbi de mai multe personalităţi la acelaşi bolnav (Predescu, 1989).

Tulburările conştiinţei realităţii
Tulburările conştiinţei realităţi se referă la derealizare, la delirul primar, ca modificare patologică a reflectării lumii exterioare.

Majoritatea specialiştilor psihiatrii au ajuns la concluzia că există două grupe principale de tulburări, cu valoare simptomatică, în sfera schizofreniei: simptomele constante şi simptomele inconstante (Enăchescu, 2007):

1. Simptomele constante:
a. Disociaţia intrapsihică (pierderea armoniei şi continuităţii oricărei actitivităţi psihice în toate domeniile: gândire, limbaj, voinţă etc.)
         inhibiţie, blocaj, negativism;
         activitate impulsivă sau explozivă, stereotipă sau automată, ludică, manieristă, teatrală etc.
         pasivitate, sugestibilitate, mimetism;
         dedublarea personalităţii.
b. Disocierea între Eul bolnavului şi lumea externă (pierderea contactului vital cu realitatea)

2. Simptomele inconstante:
a. Sindromul catatonic;
b. Delir;
c. Halucinaţii.


FORMELE CLINICE ALE SCHIZOFRENIEI

SCHIZOFRENIA PARANOIDĂ

Schizofrenia paranoidă se caracterizează prin idei delirante de persecuţie, gelozie sau grandoare, însoţite deseori de halucinaţii auditive, fiind cea mai frecventă formă clinică de schizofrenie. Această formă clinică de schizofrenie prezintă un dinamism deosebit datorită polimorfismului pe care îl îmbracă, tabloul clinic al acesteia fiind abundată de halucinaţii auditive şi preocupare pentru idei delirante. Deşi ideile delirante pot fi multiple, acestea se organizează în jurul unei teme coerente, iar halucinaţiile sunt în raport cu conţinutul temei delirante (DSM-IV-TR, 2000). Este  posibil ca pacientul cu schizofrenie paranoidă  să sufere de tulburări de voinţă şi cărora li se adaugă elemente catatonice sau hebefrenice. 

Schizofrenia este rareori diagnosticată înaintea vârstei de 40-50 de ani (Frude, 1998), dar nu este exclusă apariţia acestei boli şi înaintea vârstei de 20 de ani.

Capacitatea cognitivă şi afectele (răspunsurile emoţionale) sunt prezervate la aceşti pacienţi, funcţionalitatea profesională poate fi păstrată, iar prognosticul este mai bun comparativ cu cel al altor forme de schizofrenie.

Conform ICD-10 (1992), evoluţia schizofreniei poate fi episodică (cu remisiuni) sau cronică.

În grupul paranoid al schizofreniei, sunt foarte des întâlnite forme de violenţă, acest lucru sugerând faptul că violenţa este strâns legată de aspectul delirant al trăirii psihotice.

SCHIZOFRENIA HEBEFRENĂ

Schizofrenia hebefrenă este o formă de schizofrenie în care „schimbările afective sunt proeminente, delirurile şi halucinaţiile efemere şi fragmentare, comportamentul iresponsabil şi imprevizibil, iar manierismele sunt obişnuite” (ICD-10, 1992). Este întâlnită şi sub denumirea de schizofrenie dezorganizată datorită faptului că atât vorbirea, cât şi comportamentul este dezorganizat, iar afectele sunt inadecvate. Această dezorganizare constă în dezorganizare ideativă prin incoerenţă (pacientul trece brusc de la o idee la alta sau foloseste cuvinte la întâmplare) şi dezorganizare comportamentală, „pacientul este într-o continuă deplasare, în mişcare, parcă ar fi într-un fel de investigare” (Tudose, 2007). 

Debutul acestei forme apare în adolesecnţă, în jurul vârstei de 15-25 de ani şi se caracterizează prin simptome particulare acestei vârste: contrarietate, sensibilitate, infatuare, răsfăţ, obrăznicii puerile şi precocupare spre tot ce este abstract. În hebefrenie sunt accentuate în mod patologic „trăsăturile vârstei tinere, neîncrederea, stângăcia, disgraţia, preţiozitatea etc.”, spre exemplu, „o hebefrenă de 25 de ani vrea să meargă la şcoală în clasa a doua fiindcă este însărcinată”, „un hebefren de 18 ani student vorbeşte peltic şi cu limbajul copilului de 2 ani” (Pamfil, Ogodescu, 1976). După cum se poate observa din aceste exemple, hebefrenia se caracterizează prin regresiune extinsă. Deşi halucinaţiile şi delirurile pot fi prezente, acestea nu sunt marcante în acest tip de schizofrenie. Pacientul care suferă de schizofrenie dezorganizată tinde să se angajeze în comportamente inadecvate descrise ca regresive sau prosteşti/puerile.

SCHIZOFRENIA CATATONĂ

Conceptul de catatonie reprezintă, în sens general, un „ansamblu de tulburări psihomotorii în care dispariţia iniţiativei motorii se însoţeşte de o alterare a tonusului de fond, cu fenomene parakinetice şi cu un sindrom mintal caracterizat prin stupoare şi negativism” (Pamfil, Ogodescu, 1976). Pot fi menţinute diferite posturi pentru pe o perioadă îndelungată de timp. Din păcate, în prezent, nu se cunoaşte cauza fenomenelor catatonice. Tabloul clinic al schizofreniei catatonice „are ca extreme inhibiţia stuporoasă sau agitaţia catonică” cu „posibilitatea trecerii rapide şi imprevizibile de la fenomenologia hipokinetică, inhibată la cea hiperkinetică” (Predescu, 1989), tulburări psihomotorii, stupoare cu rigiditate sau agitaţie, stereotipii, mutism etc. Se descriu trei subtipuri ale acestei forme: catatonia agitată, catatonia stuporoasă şi catatonia periodică (Gorgos et al., 1985).  

Această formă de schizofrenie este întâlnită din ce în ce mai rar datorită intervenţiei medicamentoase cu neuroleptice.

SCHIZOFRENIA REZIDUALĂ

Schizofrenia reziduală presupune prezenţa tulburării schizofrenice (cel puţin un simptom acut de schizofrenie, în trecut) şi se caracterizează prin absenţa simptomelor psihotice pozitive (idei delirante, halucinaţii). Totusi, halucinaţiile şi delirurile sunt întâlnite foarte rar şi atunci când apar sunt foarte vagi.  Conform ICD-10 (1992), schizofrenia reziduală „este un stadiu cronic în dezvoltarea tulburării schizofrenice, în care a existat o clară progresiune de la un stadiu iniţial, (...) la o stare tardivă cu simptome negative şi deteriorări, caracterizate prin durabilitate, deşi nu sunt în mod necesar ireversibile”.

SCHIZOFRENIE SIMPLĂ

Tabloul clinic al acestei forme de schizofrenie se prezintă prin „debut insidios cu scăderea treptată a iniţiativei, a voinţei, astenie, stare depresivă conducând lent la aplatizare afectivă. Pot apărea fenomene delirant-halucinatorii, dar de scurtă durată nepersistente” (Gorgos et al., 1985).  Se caracterizează printr-o gamă largă de simptome negative, cum ar fi: izolare, retragere socială, detaşare cu comportament autist, scăderea capacităţii voliţionale, tocirea afectelor, apatie, detaşare afectivă, inactivitate, capacitate foarte scăzută în ceea ce priveşte funcţionalitatea profesională, precum şi diminuarea globală a performanţelor. 

Din cauza lipsei de caracteristici distinctive clare, diagnosticul de schizofrenie simplă poate fi uneori nesigur.

SCHIZOFRENIA NEDIFERENŢIALĂ

Conform DSM-IV-TR (2000), tipul nediferenţiat de schizofrenie reprezintă „un tip de schizofrenie în care sunt prezente simptome care satisfac criteriul A, dar nu sunt satisfăcute criteriile pentru tipurile paranoid, dezorganizat sau catatonic”, sau prezintă trăsături comune altor tipuri, fără o predominanţă clară. Această categorie cuprinde pacienţii care nu pot fi plasaţi în niciuna dintre categoriile precedente descrise, ar fi un fel de schizofrenie atipică.



BIBLIOGRAFIE

Buda, O. (2006), Iresponsabilitatea. Aspecte medico-legale psihiatrice cu aplicaţii în dreptul penal, civil şi al familiei, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Medicale.
Burton, N., Davison, P. (2004), Cum să faci faţă schizofreniei, Editura Antet, Bucureşti.
Gorgos, C., Tudose, C., Tudose, F., Botezat Antonescu, I., Botezat Antonescu, L. (1985), Vademecum în psihiatrie, Bucureşti, Editura Medicală.
Enăchescu, C. (2000), Tratat de psihopatologie, Editura Polirom, Iaşi.
Friedmann, C. (2000), Psihiatrie, Constanţa, Editura Ex Ponto.
Frude, N. (1998), Understanding Abnormal Psychology, United Kingdom, USA, Blackwell Publishers Ltd.
Predescu, V. (sub redacţie) (1989), Psihiatrie, Vol. 1, Bucureşti, Editura Medicală.
Pamfil, Ed., Ogodescu, D. (1976), Psihozele, Timişoara, Editura Facla.
Tudose, F. (2007), Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.

*** American Psychiatric Association (2000), Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Washington DC.
*** World Health Organisation (1992), The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders. Clinical description and diagnostic guidelines, WHO, Geneva.


Comentarii (0) Adauga comentariu

Adauga comentariu


 



Înscriere newsletter